Franturi de ganduri

Trecutul meu poate fi definit ca: evit, deci nu exista. Evitam sa iubesc, sa simt, sa fac, sa lupt, sa traiesc, pe principiul ca daca ignor nu ma poate atinge si nu exista nimic in jurul meu, altceva decat ceea ce vreau eu sa existe. Iar atunci cand se intamplau lucruri ce ma afectau negativ, picam de sus si incercam sa ma dumiresc pe parcurs, punandu-mi binecunoscutele intrebari:"de ce mi se intampla mie una ca asta? ce am facut sa merit una ca asta?" si altele de gen, pentru ca de obicei DEX-ul vine cu cuvinte si familii de cuvinte bine dezvoltate din aceasta categorie depresiva.
Azi e prima data cand incerc sa fac altceva. Si surprinzator, merge. Incerc sa imbratisez problema. Nu sa ma iau la tranta cu ea, nu sa o evit, ci doar sa o imbratisez. Sa o accept ca parte din fiinta mea, sa accept ca nu poate fi chiar totul roz, dar ca asta ne face sa apreciem mai bine ce va urma, sa ma cunosc mai bine pe mine, sa imi cunosc mai bine mediul meu, sa stiu ce pot accepta si ce nu, sa stiu ce vreau sau ce nu vreau. Pentru prima data nu incerc sa fug, ci doar sa stau si sa ma uit la mine. Si nu circumspect si analizator, ci cu o foarte mare atentie. Nu incerc sa ma auto-sabotez, nu incerc sa imi tai craca de sub picioare, incerc doar sa vad cu ce ma afecteaza pe mine ceea ce se intampla. Incerc sa ma detasez de problema si doar sa imi traiesc starea actuala. Incerc sa nu mai privesc problema din punctul celorlalti de vedere, ci numai dintr-al meu.
Surprinzator ce face opinia publica cu noi. Devine atat de integrata in fiinta noastra, incat nu putem distinge ca judecatile de valoare si acuzele fata de ceilalti fac parte din opinia publica si nu din noi. Judecam dupa trecut. Trecutul nostru, al celorlalti, al prietenilor, al experientelor triste si niciodata dupa expereintele fericite. Judecam dupa ce ne-au spus ceilalti ca trebuie sa judecam. Judecam pentru ca, poate la un moment dat, mama sau tata ne-au zis:"daca pierzi, pierzi cu demnitate". Chiar daca un cuvant in plus ar insemna poate nu pierzania ci castigul total, ne cramponam de demnitate si nu deschidem gura. "Macar am pierdut cu capul sus".
Si cu ce ne incalzeste ulterior ca am ramas cu capul sus? Cu o gramada de intrebari, cu o gramada de insuccese, cu o gramada de confuzii si mai ales cu intrebarea:"dar daca...". Pentru ca, sa fim seriosi, in noi intotdeauana va fi piticul ala mic si rau care ne va intreba:"Si daca nu plecai atunci din cafenea ce se intampla?"..."Si daca ii spuneai la timp ca il iubesti, ce-ar fi fost?"
Mi s-a spus ca am un orgoliu imens. Am acceptat asta (opinia asta publica). Si am incercat sa trec peste. Si am reusit. Nu total, dar am reusit. Finalul incercarii mele de a nu ramane cu inrtebarea:"dar daca" nu este o reusita in sensul clasic al cuvantului. Nu ma simt fericita, nu ma simt incantata, nu ma simt mandra. Dar ma simt linistita. Linistita ca am incercat, ca am dat, ca am primit, ca am ajuns aici. Linistita ca sunt in situatia in care incep sa imi analizez trairile si nu sentimentele. Linistita ca nu ascult de ceilalti si nu mai evit problema. Linistita ca am evoluat. Un pic, dar am evoluat. Si in directia dorita de mine. Si paote data viitoare voi sti sa merg pana la un alt capat.